Buna dimineata soare

     Tradiţia creştină ne spune că această floare, supranumită “apostolul speranţei înveşmîntat în alb”, a răsărit în grădina Ghetsemani, din picăturile de sudoare căzute de pe fruntea lui Hristos în ceasurile de agonie ce au precedat arestarea sa. Biserica a continuat această tradiţie. Astfel, în zilele de Paşte, altarele şi icoanele sunt împodobite cu buchete de crini albi, simbol al învierii lui Hristos şi al speranţei de viaţă după viaţă.
     O altă istorioară ne povesteşte că, pe când Domnul nostru Iisus Hristos era dus spre locul răstignirii, îl duceau pe un drum pe marginea căruia era şi un crin alb. Mergând Iisus cu crucea în spate, cum era obosit şi schingiuit, un strop de sânge de pe fruntea însângerată de coroana de spini pică pe crinul cel alb care s-a făcut roşu, roşu că sângele lui Iisus. Dacă crinul alb este semnul Bunei-Vestiri, crinul roşu aminteşte neîncetat de cutremurătoarea zi a răstignirii. Răstignirea a deschis drumul omului spre mântuire, schimbând totul în lume şi devenind piatră de hotar în viaţă oamenilor.

     Tot în tradiţia creştină, crinul alb este floarea Fecioarei Maria. În iconografie, Arhanghelul Gavriil este prezentat aducându-i un crin alb Fecioarei atunci când o anunţă că Ea îl va naşte pe Hristos. Din acest motiv, în faţă icoanelor ortodoxe sau a statuilor catolice reprezentând-o pe Sfânta Maria, credincioşii aduc, drept ofrandă, crini albi.     Florile albe de crin sunt astfel un simbol al purităţii, inocenţei şi stării virginale, dar şi al iubirii divine, triumfătoare datorită abandonării fiinţei în harul şi splendoarea iubirii Divine.

     Bună-Vestire e ziua în care s-a zămislit Domnul Iisus Hristos, ziua binecuvântată când  Sfântul Arhanghel Gavriil a adus Sfintei Fecioare vestea că Duhul lui Dumnezeu o va umbri şi din ea se va naşte Mesia, Mântuitorul lumii.
    Într-o mănăstire trăia un călugăr tânăr care avea o vorba cu care întâmpina pe oricine: „Bucură-te Născătoare!” El trăi nesmintit în canoanele smereniei mănăstireşti întreagă lui viaţă. Era un exemplu pentru toţi. Şi, cu vremea, nevoindu-se el pe trudnicul drum al smereniei, ajunse să răspundă la orice i s-ar fi spus: „Bucură-te Născătoare!” Erau singurele lui cuvinte, căci de rugat se ruga în gând...
     Nebănuite sunt căile Domnului... După o viaţă închinată lui Dumnezeu, călugărul muri.    La  scurtă vreme, pe mormântul lui crescu o floare care, prin voia Domnului, era aidoma celei cu care Sfântul Gavriil venise la Fecioara. De atunci este pe lume crinul alb.
    Oamenii l-au dus în cele patru zări împreună cu povestea smeritului călugăr şi a minunii făcute de Dumnezeu pentru pomenirea smereniei lui.

    O legendă afirmă că la început crinii au fost galbeni dar s-au transformat în crini albi când au fost culeşi de Fecioara Maria.

      O altă poveste ne spune că, Iosif şi Maria fugeau cu pruncul lisus în braţe pentru a-l proteja de călăii lui Irod. Era o arşiţa mare, iar lui Iisus i s-a făcut foame. Maică Domnului a coborât de pe asin, în deşert, pentru a-l hrăni. În timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi şi se gândea de ce oare acei oameni doreau să-i ucidă fiul. A luat scufiţa copilului şi şi-a şters cu ea lacrimile. Scufiţa s-a umezit şi, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat. După ce a hrănit copilul, s-a pregătit de plecare dar, când să ia scufiţa, ce văzu? Minune! Tulpină uscată a spînului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul scufiţei apăruse o floare albă că neaua, deschisă că un potir de cristal. Aşa s-a născut crinul, floare care adună în cupa imaculată primele lacrimi de rouă ale dimineţii.

     Dar crinul este întâlnit adesea şi în poveştile alegorice precreştine, încărcat de semnificaţii profunde, legate de sacralitatea maternităţii. Mitologia română ne povesteşte că, atunci când Juno îl alapta pe fiul sau Hercule, multe picături de lapte au căzut din Olimp. O parte dintre ele au rămas pe cer, formând ceea ce azi numim Calea Lactee, dar o parte au atins pământul, iar acolo au crescut crini.

     O altă legendă ne spune că floarea de crin a răsărit din lacrimile de pocăinţă ale Evei, la alungarea din Răi.

     O legendă română poveste că la naşterea lui Venus din spumă marii, zeiţă a zărit un crin care i-a trezit în suflet gelozie şi invidie datorită culorii albe imaculate şi frumuseţii lui. Considerându-l un rival al propriei ei frumuseţi, ea a încercat să mutileze crinul, făcând să îi crească un pistil enorm din centrul alb că zăpadă al florii. Acest mit explică modul în care crinul a devenit asociat cu zeiţă Venus.

    Legenda Florilor de crin
    Legenda spune că trăia pe vremuri o vrăjitoare deosebit de rea şi de puternică. Se făcea că tot ceea ce atingea această vrăjitoare se prefăcea în stana de piatră. Dacă însă se atingea de un copil, acesta era prefăcut într-o floare. Pe acea vreme, trăiau doi copii, frate şi sora, care nu aveau părinţi şi plecaseră în lumea largă pentru a-şi găsi o familie. Cei doi copii ajung la castelul vrăjitoarei şi, apropiindu-se prea mult de castel, faţă este prefăcută într-o floare. 
     Băiatul dorind să îşi salveze sora cere ajutorul Zanei Florilor, care îi da o floare care să îl ajute să îşi salveze sora. Se pare că această floare dacă atingea un obiect fermecat de vrăjitoare rupea vraja care îl cuprinsese. Cu ajutorul acestei flori, băiatul reuşi să îşi descânte surioară şi să o transforme pe această la loc în faţă. Cei doi încearcă apoi să fugă, dar sunt prinşi de vrăjitoare, care îi preschimba în doi crini, două flori albe al căror miros te face să nu te poţi apropia de ei. Ideea era că nimeni să nu se poată apropia de ei cu floarea fermecată pentru a-i salva.

sursa

 

O zi frumoasă, plină de gânduri bune si de evenimente demne de a fi notate în caietul amintirilor!

.

Recomandare

    Dacă doresti să participi , in fiecare luni ,publică pe blogul tău , un   articol (video,text,imagini)  si daca vrei să-l impărtăsesti cu noi, inscrie articolul aici!