Buna dimineata soare

Cu telefonul lângă pernă

  

  Un apel tefonic şi imediat s-a rezolvat o problemă. Ai aflat la ce oră începe o prezentare, la ce oră se închide magazinul din colţ, când îţi poţi planifica o consultaţie la doctor, ştii unde este copilul, soţul, mama sau prietena etc.

   Trăim într-o epocă a comunicării, sofisticate, aş putea spune, când rapiditatea transmiterii veştilor este aproape sincronă cu cea a producerii acestora. Anularea decalajului dintre cele două cele momente ale unui eveniment, cel al producerii şi cel al transmiterii acestuia, utopie cu mulţi ani în urmă, a devenit  realitate. Timpul acţiunii se suprapune peste timpul povestirii!  Prezentul trece în trecut într-o fracţiune de secundă!

   Telefonul mobil are  o istorie interesantă, a căpătat nenumărate roluri de la apariţia lui, şi-a configurat forma în mod original, s-a integrat fiinţei umane, mai mult ca oricare dintre instrumentele existenţei noastre. Supravieţuieşti în situaţii aproape dramatice, dacă ai un telefon. Telefonul îţi  aduce binele şi răul în casă, în egală măsură, îl poţi ignora când sună sau îţi doreşti cu ardoare să sune, îl ţii mereu aproape, îi vorbeşti, îl înjuri, comentezi mesajele, spui altora ce-ai auzit, de parcă cel de lângă tine ar fi interesat. Niciodată nu am aprobat oamenii care, după  ce-şi consumă o convorbire, simt nevoia să-mi  dea detalii despre interlocutor, făcându-mă părtaşă la emoţiile şi problemele aceluia. Telefonul deranjează, strică somnul, aduce dezastrul, fură timpul, distruge intimitatea. Bunicii noştri când vedeau pe stradă vreun om vorbind singur îl aşezau în banca celor cu mintea rătăcită. Mă întreb cum ar percepe ei realitatea de astăzi, ce replică i-ar da celui care, indiferent de loc, vorbeşte la telefonul mobil, are căştile în urechi, gesticulează, se amuză sau se ceartă?

   Telefonul înnoadă prietenii aparent veştejite. Nostalgia, sentimentul acela sincer, cu o încărcătură frumoasă, sentiment ce în coordonatele amintite e aproape pe cale de dispariţie, te face uneori, în clipele de linişte, să-ţi mai suni fiinţe dragi, să împărtăşeşti cu ele  bucuria de a vă auzi. Glasul are şi forţa de a materializa amintiri.

   Deunăzi mi-am sunat o prietenă din copilărie, aflând că este organizatoarea unei conferinţe din oraş. Îmi construiam scenariile recunoaşterii, ale faptelor ce ne făceau când eram copii să ne refugiem ba la casa uneia, ba la casa alteia, în funcţie de  prostiile imaginate şi trăite. N-a răspuns apelului meu, am insistat, tot n-a răspuns, alte gânduri, nu vrea să ne vedem, oi fi supărat-o vreodată, nu mă mai recunoaşte etc. Peste un ceas sună telefonul, pe ecranul telefonului era numele  prietenei mele. Răspund, aud o bâlbâială plină de invective, vulgarităţi. Exclud prezenţa prietenei mele. Închid speriată telefonul.    Mă gândesc dacă nu cumva am salvat numărul sub alt nume, dacă nu a fost schimbat între timp. Cunosc tipul de discurs spus de persoana respectivă, l-am auzit, caracterizează omul predestinat unei existenţe suburbane. A doua zi din nou telefoane, mesaje, întrebări, n-am mai răspuns de data aceasta. Am renunţat  în a-mi  suna  prietena.  Alte ipoteze, dar şi soluţii!

   Deşi tehnica nu era domeniul meu de interes, am mers la conferinţa organizată în oraş. Încântată, am urmărit  intervenţiile specialiştilor, la final întâlnindu-mi prietena. Îmbrăţişări, bucuria revederii a provocat amintirile, plăcerea de a ne spune ce am mai făcut, ce experienţe am trăit, fericite sau triste.

  Dispariţia fiinţelor celor mai dragi ne-a adus, în schimb, tăcerea, regretam că n-am fost una lângă cealaltă în acele momente. Prietena mea vorbea despre copilul ei, plecat de foarte puţini ani, dincolo, ca de o prezenţă. Aproape că nu înţelegeai că nu mai este, nici măcar un verb nu era la timpul trecut!  Regretele nu încap în timp!

   Un detaliu din povestirea ei tragică  m-a făcut să înţeleg ce se întâmplase cu numărul de telefon folosit insistent de mine înainte de a o revedea: era numărul la care vorbise ultima dată cu copilul ei  şi care, probabil, că fusese dat unui alt utilizator. Prietena mea păstra lângă pernă telefonul ce înregistrase vorbele şi mesajele copilului ei, refuzând să-l deschidă pentru a nu le pierde, erau numai ale lor, neştiute niciodată de cineva şi care nu se vor a fi aflate vreodată…

   Episodul de mai sus mi-a confirmat faptul că ataşamentul faţă de lucruri funcţionează, că un obiect din recuzita oricăruia dintre noi are valoarea pe care numai noi i-o conferim.

Ana Koman

.

Recomandare

    Dacă doresti să participi , in fiecare luni ,publică pe blogul tău , un   articol (video,text,imagini)  si daca vrei să-l impărtăsesti cu noi, inscrie articolul aici!