Poveste de Mos Nicolae

      A fost odata ca niciodata (si cate astfel de cazuri nu mai sunt si azi?), o familie de oameni saraci. Traiau undeva, izolati, intr-o cascioara saracacioasa, intr-o poiana. Erau: tatal, mama si o fetita de vreo 5 anisori. Erau saraci, si parintii isi faceau reprosuri multe, fiecare in gand, pentru faptul ca nu-i pot oferi fetitei o bunastare si stabilitate materiala.

    Era in miez de iarna. Afara ninsese si o patura alba de nea acoperea valea si dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alaturat, cu casele acoperite de aceeasi zapada, dar pe cosurile carora iesea un fum care lasa de inteles ca acolo e cald… Parintii acestei fetite nu puteau sa-i ofere decat un minim de caldura, cat sa nu inghete de frig, dar o inconjurau cu toata dragostea de care erau in stare. O iubeau mult.

     Intr-o zi, fetita vine imbujorata acasa si o intreaba pe mama ei: “Mama, cine e mos Nicolae?”. Mamei i s-a pus un nod in gat. Stia ca de raspunsul ei atarna deceptia fetitei. I-a spus ca acest ”mos Nicolae” e un batran, care vine la copiii cuminti, in seara de 5 decembrie, asta seara, si le lasa acestora in cizmulite cate un cadou. “Dar, continua mama, pentru ca noi stam departe de sat, e posibil ca mosul sa nu vina la noi”. I-a spus aceste lucruri si a intors fata in alta parte, pentru ca fetita sa nu zareasca lacrimile de neputinta care izvorasera in ochii mamei la gandul ca nici macar o bomboana nu poate pune in ghetutele fetitei ei…

    Fetita nu a asteptat alte explicatii. A izbucnit in aplauze si a zis: “A! Cu siguranta va veni si la noi. Si ca sa fiu sigura ca nu o sa treaca pe langa casa, o sa las ghetutele afara in seara asta!”

    Mama nu a mai continuat. Ce putea sa ii spuna fetitei?   Stia ca, a doua zi, copila va fi atat de dezamagita, si in discutiile cu copiii de varsta ei va fi cu atat mai deceptionata cand va afla ca la altii “mosul” a venit…

   In seara aceea fetita s-a culcat fericita, in asteptarea cadoului de a doua zi, iar parintii au adormit tristi si plansi…

   

  Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a facut dimineata. Primul gand al fetitei, cand s-a trezit, a fost sa sara din pat si sa alerge afara, la ghetute, sa vada ce i-a adus “mosul”, in timp ce mama ii incalzea lapticul - sursa de hrana datorata unei caprite care era una din putinele averi materiale ale familiei. Parintii s-au pregatit sufleteste cu cuvinte de dragoste, sa-si linisteasca copila care va veni dezamagita cu cizmulitele goale, dar… Stupoare!


    Fetita a venit imbujorata, fericita, dansand de fericire in piciorusele desculte si strangand la piept cizmele pline de zapada. S-a apropiat de parinti si le-a zis: “Mami, tati, uite, vezi, mosul nu m-a uitat! Uite ce mi-a adus!” Si parintii s-au privit consternati unul pe celalalt, apoi amandoi s-au uitat la cizmulitele din care a iesit ceea ce initial parea doar zapada: un capsor mic de pisoi, un ghem alb de blana, care peste noapte gasise putina caldura in cizmulitele fetitei, si se adapostise acolo pana catre dimineata. Si acum a iesit de acolo cu un mieunat slab, simtind mirosul de lapte cald din odaie.