"Sunt lucruri care nu vrem să se întâmple dar trebuie să le acceptăm, sunt lucruri pe care nu vrem să le știm dar tebuie să le învățăm, si oameni fără de care nu putem trăi dar trebuie să le dăm drumul." (Autor necunoscut)

3 mar. 2014

Buna dimineata soare

„Dă șansa fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta.” 
 

Mark Twain
 Povestea unei mame


Vă voi relata o povestire bazată pe fapte reale, foarte mişcătoare şi cred că veţi fi şi voi impresionaţi...

   "Am fost crescut cu toată dragostea şi atenţia pe care doar o mama o poate arata copilului ei.

  Tatăl meu a murit în urma unui accident de circulaţie, când eram mic, însă nu ştiu de ce, mama nu a vrut să-mi povestească despre asta. O înţeleg, nu e un eveniment tocmai plăcut. Mama mea făcea multe sacrificii şi eu vedeam asta zilnic, ba chiar lua în serios şi atribuţiile tatălui-lipsa. Cu toate astea, eu încercăm să o îndepărtez de mine,pentru că ea...avea doar un ochi. Sau mai precis, avea un ochi sănătos şi o scobitură în locul celuilalt ochi.
   Acest lucru mă făcea subiect de ras între colegii mei de la şcoală...ştiţi cum sunt copiii...radeau de mine şi de mama, zicând:
  "Uite, iar a venit cicloapa..."
  Unii mă întrebau ce a păţit, şi deşi ştiam că nu au intenţie rea în a întreba, eu tot mă simţeam deranjat...pentru că nu ştiam nici eu
prea bine răspunsul.
  Şi atitudinea această, de respingere şi de a fugi de ea, a continuat şi în adolescenţă şi când mă făcusem om mare, la casa mea,cu familie şi copii...
  Deşi se făcuseră mari, având 5 şi 7 ani, refuzasem să le-o prezint pe bunica lor, cea fără un ochi.

   La insistenţele unui prieten, am hotărât să o invit acasă...Nu a ieşit cum mă aşteptam.   Fetiţa s-a speriat foarte tare şi băiatul a început să radă...
  Atunci mama s-a întors încet şi a plecat la casa ei, iar eu nu i-am mai zis nimic...
  Când am trecut pe la liceul din cartier,unde crescusem şi învăţasem, cu ocazia reuniunii de 10 ani,m-am întâlnit şi cu fosta vecină,profesoară, tocmai când vroiam să plec.M-a recunoscut, şi eu pe ea...
  I-am sărutat mâna şi am dus-o la frunte, şi m-a mângâiat pe creştet, ca atunci când eram mic.
   Mi-a zis să o aştept şi în scurt timp mi-a adus o scrisoare...
  "E de la mama ta, Allah să-i facă mormântul grădina din grădinile Raiului...a fost o femeie bună şi mi-a lăsat datoria aceasta, cu prima ocazie când te voi vedea să-ţi înmânez această scrisoare..."
   I-am mulţumit şi m-am îndepărtat,dar eram nerăbdător să citesc ultimele ei cuvinte,deşi mi-era ruşine că îi căutăm cuvintele după moartea ei,şi parcă mirosul ei era în fibra hârtiei pe care scrisese, atât de curat şi atât de timid,de parcă ar fi strâns în braţe acea bucată de hârtie mulţi ani la rând, în aşteptarea mea...
  În scrisoare mama mea şi-a aşternut ultimele cuvinte astfel:
  "Fiul meu, îţi scriu aceste rânduri în speranţa că acestea vor ajunge la ţine, prin vecina în care am avut mereu încredere. Medicamentele şi boala ce se agravează mă neliniştesc, dar am nădejde în Allah că va avea grijă de mine.
   Ştiu că eşti ocupat cu munca şi nu ai timp să stai cu mine...oricum, la ce ar fi fost bun?       Ştiu că vrei să dai tot ce ai mai bun copiilor...oare eu nu ştiu?
  Să ai grijă de ei şi să fii cu frică de Allah.
  Îmi cer scuze că ţi-am speriat fetiţa când am venit în vizită.
  Mi-aş fi dorit să vă strâng ultima oară în braţe, înainte de a pleca de pe această lume.
  Să ştii că îmi iubesc nepoţii, nora şi pe ţine deopotrivă.Tocmai de aceea nu am fost insistenţă şi m-am retras, să va bucuraţi împreună.
  Să ştii că nu sunt nici tristă şi nici mânioasă. Am credinţă că am lăsat în urmă un băiat cu suflet bun.
   Ştiu că ţii mult la familia ta, şi vreau să fii în continuare aşa. Aşa am ţinut şi eu, să fie unită.Cât mi-am dorit şi nu s-a putut...
   Tatăl tău a murit în trafic, când aveai doi ani şi jumătate, eram pe drum şi ne întorceam din vacanţă...Soarta a făcut că el să îşi piardă viaţă,
şi pentru că erai singurul care îmi rămăsese şi erai şi mic, m-am gândit că nu vei avea o copilărie fericită cu un ochi defect...aşa că ţi-am făcut un transplant
şi aşa am încercat să te fac fericit, să poţi vedea normal că toţi copiii, şi prin fericirea ta eram şi eu fericită...oarbă de un ochi dar fericită prin ţine.
  Te rog ai grijă de familia ta şi creşte-ţi copiii cu frică de Allah.
  Mama ta mereu iubitoare...""
  Am plâns mult pentru cea care a trăit pentru mine şi prin mine… mama mea. Nimic şi nimeni vreodată nu va putea şterge din sufletul meu vinovăţia pe care o simt pentru că am judecat totul după aparenţe. 

  Am decis să împărtăşesc povestea mea de viaţă tuturor care vor să o citească, în speranţa că pot ajută oameni din orice colţ de lume să nu cadă în capcană mea, aceea de a judecă pe cei din jur şi a nu-i cunoaşte cu adevărat niciodată.


Recomandare    Dacă doresti să participi , in fiecare luni ,publică pe blogul tău , un   articol (video,text,imagini)  si daca vrei să-l impartasesti cu noi  inscrie articolul la   "Bună Dimineata Soare"!



6 comentarii:

  1. viata iti da lectii pe care uneori le inveti cand aproape este prea tarziu...

    RăspundețiȘtergere
  2. Iubirea parintilor este cel mai sincer di puternic sentiment din lume! Povestea de fata este zguduitoare, cuprinde atata tristete si nedreptate... Chiar daca nu pare, superficialitatea este unul din cele mai grave defecte! Cine nu se simte miscat citind povestea aceasta, are sufletul abrutizat!
    O saptamana cu soare iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce poveste trista!Nu poti condamna copilul,cred ca mama trebuia sa-i spuna mai tarziu,cand ar fi inteles el.El trebuia sa-si accepte mama ,oricum ar fi fost,dar asta nu hotaram noi,ci soarta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu cred ca e adevarata povestea, iarta-ma Iulisa, pentru ca in primul rand copilul ar fi trebuit sa aiba curiozitatea sa intrebe ce s-a intamplat cu mama lui, si nu stiu prea multe despre transplant, insa nu stiu cum s-ar potrivi un ochi de adult la unul de copil de 2 anisori. Povestea insa are un mesaj adevarat. O zi faina!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ochii nostri au aceeasi dimensiune de la nastere pana la sfarsitul vietii, spre deosebire de nas si urechi care cresc constant (curiozitati medicale). Am citit, nu mai stiu pe unde, ca in UK si Rusia au avut loc operatii reusite de transplant al intregului glob ocular… :)

      Ștergere
  5. Bineinteles ca este emotionanta povestea! :)
    Sunt mai multi copiii - decat ne imaginam noi - carora le este rusine cu parintii lor. E un mare pacat, in general, dar mai ales in cazurile in care parintii au facut ce au stiut mai bine si cat au putut pentru a le oferi copiilor o viata frumoasa, o educatie aleasa...
    Minunat saptamana sa o petreci!

    RăspundețiȘtergere