Copacul cu ciorchini de flori

  

    Primavara tarziu, in luna mai sau abia in iunie, parfumul dulce al florilor de salcam incarca vazduhul, incantandu-ne simturile. 
  Inflorescentele pe care le formeaza aceste delicate flori albe, roz sau mov sunt intr-adevar splendide, fiind deosebit de decorative in orice curte sau gradina. Parfumul lor este unul rafinat, fin si totusi patrunzator si chiar ametitor. Ilustrand senzatiile intense pe care ni le dau florile de salcam, poetul Arhip Cibotaru a scris o foarte frumoasa poezie, pusa in muzica de inegalabilul Tudor Gheorghe, rapsodul Olteniei: 
  Au innebunit salcamii / De atata primavara, / Umbla despuiati prin ceruri / Cu tot sufletu-n afara...

   Desigur, nu doar noi, oamenii, ne bucuram de florile de salcam, ci si albinele, care prepara din ele o miere cu totul speciala, parfumata, fina si rara, foarte cautata nu numai pentru gustul sau, ci si pentru faptul ca nu se zahariseste.   Rara deoarece perioada de inflorire a salcamului este foarte scurta - doar o saptamana, vremea este inca instabila, iar albinele, care abia se dezmortesc pentru a-si incepe calatoria florala, trebuie sa se grabeasca pentru a obtine miere de salcam. In orice caz, salcamul este cea mai importanta specie melifera dintre copacii care cresc la noi din tara, producand foarte mult nectar.

  Un copac cu flori atat de frumoase si atat de util nu putea lipsi din legendele si basmele oamenilor din vechime si de astazi. El era si este considerat mai ales un simbol al longevitatii si al vesniciei si un ocrotitor al iubirii. In antichitate, salcamul era arborele sacru al zeitei egiptene a razboiului, Neith.
    Una dintre legendele egiptene spune ca zeita Isis a gasit trupul lui Osiris, care fusese ucis de fratele sau, Typhon, pastrat perfect in trunchiul unui salcam. 
   O legenda ebraica spune ca marele mester Hiram, cel care a condus lucrarile de constructie ale Tempului lui Solomon si care avea o echipa formata din sute de mii de muncitori, a fost ucis de catre trei dintre acestia, nemultumiti de plata, apoi a fost ingropat intr-un loc secret, pe care l-au marcat cu o ramura de salcam. Acest obicei al evreilor de a pune la morminte ramuri de salcam exprima credinta lor in nemurire. 
   In Vechiul Testament, mai ales in Exod si in Deuteronom, sunt multe referiri la lemnul de salcam, care era folosit la construirea chivotului, altarelor, meselor si stalpilor. In Evul Mediu, a exista si credinta ca acea cununa cu spini a lui Isus Hristos pe care romanii i-au pus-o pe cap la rastignire a fost impletita din ramuri de salcam.