sa vorbim deschis despre MINCIUNA

everybody  lies

Dar hai sa vedem ce inseamna, conform dictionarelor, ’’a minti’’ si cateva dintre definitiile minciunii, inclusiv in forma sa patologica:
 

 A minti :

• A face afirmatii care denatureaza in mod intentionat adevarul.
• A induce in eroare pe cineva; a insela.


 Minciuna

Deprindere de a minti.
• Inselaciune, viclesug.
• Fictiune, nascocire, plasmuire.
• Afirmatie prin care se denatureaza in mod intentionat adevarul; neadevar.
• Plasmuire rauvoitoare pusa in circulatie; scornitura; nascocire; ’’Ce-i in mana nu-i minciuna’’ – nu te bizui pe promisiuni, ci multumeste-te cu ce ai in mod sigur.
Si, stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie ”Vai, draga, cat de bine arati azi!”, care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica sau medicala.
Cum si cand incepem sa mintim?

Inca din copilarie, descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam la mici minciuni care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra. Conform unor cercetari recente, se pare ca minciuna este un mecanism care tine de supravietuire si ca s-au evidentiat chiar anumite zone ale creierului care se activeaza atunci cand spunem o miniciuna sau cand avem un comportament inselator. Disimularea face parte din conditia umana.
Omului i s-a dat o limba cu care sa poata vorbi si cuvinte cu care sa poata sa isi ascunda gandurile.” Proverb unguresc
Minciuna are functiile ei normative, ca si patologia sa. La fel si adevarul.” Arnold Goldberg

Intelegem de mici ca a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere social, ne permite sa avem relatii bune cu toata lumea si, ulterior, vedem cum societatea chiar incurajeaza comportamentele mincinoase – prin minciuna poti uneori sa obtii posturile cele mai bune pe scara sociala. Nu intamplator copiii cei mai abili in a-si masca emotiile s-au dovedit a fi copiii unor parinti cu tot atata putere “de control”, diplomati si de succes.
Ce inseamna ’’a minti’’

„A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune.” J.J. Rousseau

Minciuna apare dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. A minti inseamna, prin definitie, a insela, a amagi, dar nu toate formele de inselare inseamna minciuna. Limbajul minciunii este de cele mai multe ori complex si creaza confuzii, in functie de insasi natura subiectului.
Exista multi factori care ne influenteaza comportamentele si care pot predispune o persoana sa minta; asa cum spuneam, toata lumea minte – diferenta este in frecventa, scopul si gradul in care se minte.

De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii de acest gen, continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de a minti. Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.


Forma extrema a minciunii, cunoscuta sub numele de “pseudologie fantastica”, este o tendinta de a minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie si care cauta sa fie protagonistele unei povesti, pe care ajung sa o creada si ele. Referitor la aceste persoane, psihologii spun ca nu este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa creeze o viata falsa.
Mincinosul patologic ajunge sa creada minciunile pe care le spune, ajungandu-se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate: stima de sine scade treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe care il castiga spunand povesti atractive; cand este descoperit, poate chiar sa se imbolnaveasca din punct de vedere psihic si mai rau, sau sa inventeze alte situatii, alte personaje, pentru a starni interesul celor din jur si a atrage din nou atentia lor.

Psihiatria descrie mitomania ca:

• Tendinta constitutionala de a altera adevarul, tendinta la fabulatie, la minciuna si la crearea de fabule imaginare;
• Tendinta patologica mai mult sau mai putin voluntara si constienta, nu este deci doar actiunea de a fabula sau de a minti, ci este o veritabila constitutie, un tip de dezechilibru care determina individul sa elaboreze in permanenta relatari de evenimente si de acte care nu au avut loc, dar despre care celalalt este facut sa creada ca autorii relatarii au fost martori si actori, descriindu-se, in general, intr-o pozitie avantajoasa.

Oameni diferiti spun diferite tipuri de minciuni din diferite motive. Afirmatia in sine pare sa fie un truism. Fiecare persoana tinde sa aibe o maniera proprie in care gestioneaza „adevarul” sau ceea ce considera a fi adevarat. Este vorba nu doar despre comunicarea inselatoare cu ceilalti, dar si despre maniera in care ne auto-dezamagim. Personalitatea este importanta in determinarea acestor tipare sau moduri de a-i insela pe altiii si de a ne insela pe noi insine, iar stilul in care o facem este un aspect al personalitatii fiecaruia.

Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes. Pentru a obtine avantaje in munca, pentru a scapa de necazurile vietii cotidiene, pentru a evita controale si critici, dar si pentru a nu crea neplaceri: minciunile in scopul binelui.

Din punct de vedere evolutiv, se spun minciuni mai ales pentru a-ti salva viata. Un studiu care urmeaza sa fie publicat curand in “Journal of Nonverbal Behavior”, efectuat de Luigi Anolli, arata ca “minciunile altruiste” se spun mai ales partenerilor, rudelor si prietenilor, in timp ce minciunile “egoiste”, care fac rau aproapelui, sunt spuse strainilor.

Sinceritatea – norma a conduitei sociale sau tabú social?

„Si in fond, ce este o minciuna? Adevarul mascat…” Lord Byron

La unele popoare minciuna are un rol social mai important decat la altele. De exemplu, in cultura chineza, bazata pe armonie si imagine, copiii sunt invatati sa minta inca de la gradinita, pentru a intari legaturile de grup, iar a spune adevarul este considerat un comportament prostesc. De altfel, pentru oriental
Si daca la musulmani inselatoria este condamnata de Coran, minciuna prin omisiune, lucrurile nespuse din pudoare sunt la mare pret, iar a-l intreba pe un barbat ce mai face sotia lui este o ofensa grava.

In sistemul occidental, adevarul reprezinta o valoare numai la nivel teoretic. A fi cinstit nu inseamna sa spui adevarul in orice ocazie si cu orice pret, ba chiar, in opinia psihologilor, capacitatea de a tine un secret este chiar o dovada de maturitate si independenta – doar copiii ii povestesc totul mamei, adultii mai stiu sa si taca.
Se spune ca o minciuna, pentru a fi si a ramane credibila, trebuie sa fie sustinuta de alte sapte minciuni. Deci, atentie maxima: efortul si energia puse in slujba minciunii pot fi mult mai devastatoare decat recunoasterea adevarului.

Putem depista o minciuna, adresand intrebari de control persoanei pe care o suspectam ca minte; vom observa ca minciunile incep sa nu mai coincida, circumstantele la care a facut apel pentru a minti nu au ramas in memoria sa pe termen lung si, evident, tehnica intrebarilor de control aruncate cand se asteapta mai putin il va face irascibil, se va simti frustrat si, incet-incet, se va auto-demasca.

Efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna pentru a-si aminti ceea ce au spus si sa mentina consistenta povestilor lor, ii face pe mincinosi sa isi controleze miscarile corpului si sa isi „umple” discursul cu pauze, tind sa faca greseli in discurs pe care in mod normal un om sincer nu le-ar face si, evident, se vor incurca si vor uita detalii.

In depistarea minciunii, trebuie sa descifram ”microindicii” carora, de obicei, nu le acordam atentie:
 intensitatea privirii,
• frecventa cu care clipesc interlocutorii,
• tonul vocii,
• cuvintele folosite pentru a descrie o situatie.

Povestile spuse de cei care sunt obisnuiti sa minta sunt prea bune pentru a fi adevarate; ei chiar se pot simti vinovati sau, din contra, incantati ca reusesc sa pacaleasca. Totusi, nu toti cei care afiseaza semnalele sus-mentionate pot fi mincinosi. Acestea pot fi comportamente naturale, nu semne de minciuna, si constituie doar indicatori statistici in studiul minciunii.
De exemplu, contrar parerii generale, mincinosul abil are un ton al vocii mai coborat, face pauze lungi intre o fraza si cealalta, il priveste fix pe interlocutor si nu se contrazice niciodata. Exact contrariul stereotipului care exista asupra mincinosului: evita privirea, maini nervoase si voce stridenta.
Femeile dau dovada unei tendinte usoare de a-i identifica pe mincinosi cu o mai mare eficienta decat barbatii, poate si datorita capacitatii lor innascute de a detecta semnele comunicarii non-verbale.

Potrivit datelor unei cercetari recente conduse de Astra Demoskopea asupra unui numar de 1.002 barbati si femei, cu varsta cuprinsa intre 35 si 64 de ani, s-ar spune ca intreaga Peninsula Italica pluteste pe o mare de minciuni.

Au fost calculate 3,8 milioane de minciuni pe zi, la un total de 1,4 miliarde de minciuni pe an. Cei mai mincinosi /1 milion si jumatate de inversunati / spun cel putin 5 in fiecare dimineata, in timp ce marea majoritate a populatiei /45 la suta din esantion / spune 5 pe luna sau ceva mai mult.

Din cercetare a rezultat si categoria “top ten” / primii zece / din cei mai expusi riscului. Pe primul loc, bine implantati, sunt politicienii. 72,3 la suta din italieni considera ca in palatele puterii s-au culcusit cei mai sfruntati mincinosi. “Dar intrucat minciuna este un joc al comunicarii in doi, este nevoie de un mincinos si de cineva dispus sa se lase inselat. Alegatorii, mai ales in cursul scrutinelor, sunt cei mai inclinati sa creada in optimismul fals si in promisiunile mincinoase”, a mai precizat Anolli.
Exista trei tipuri de minciuni: minciunile simple, minciunile damnate si statisticile.” Mark Twain

Un lucru e sigur: nu exista doar un singur semnal ca suntem mintiti, iar nasul lui Pinocchio nu numai ca nu exista – intelegem de aici ca e dificil sa depistam cine minte si cine nu.

„Cea mai obisnuita minciuna este aceea pe care ne-o spunem noua insine.” Friedrich Nietzshe
Zona “oarba” a creierului

Exista si o varianta in care jocul minciunilor poate functiona pe termen lung – si anume atunci cand mincinosul are de-a face cu persoane dispuse sa creada orice – dar, in acest caz, afirma specialistii, se iese din zona minciunilor turnate altora si se intra in cea a minciunilor pe care ni le spunem noua insine

Este vorba despre categoria “minciunilor vitale”, catalogate astfel de Daniel Goleman, cel care a facut cunoscut conceptul de inteligenta emotionala. Dupa D. Goleman, creierul fiecaruia dintre noi are o zona “oarba”, incapabila sa perceapa lucrurile asa cum sunt ele in realitate, o lacuna a constientului gratie careia ne putem „imbata cu apa rece”, mai tehnic spus cu realitati negate sau alterate in semnificatia lor deoarece sunt prea brutale pentru a fi suportate.

“OAMENII NU TRAIESC NUMAI DIN ADEVARURI”, spune Mario Vargas Llosa – “ei au nevoie si de minciuni: de cele pe care le inventeaza de buna voie, nu care le sunt impuse, de cele care se prezinta asa cum sunt, nu deghizate. Fictiunea le imbogateste existenta, o completeaza si, un timp ii salveaza de conditia lor tragica, omeneasca: aceea de a visa mereu mai mult decat ceea ce pot realiza cu adevarat”
Ce facem cand am depistat ca suntem mintiti? Putem ierta? E bine sa iertam?

„Minciuna e grabita. Adevarul intotdeauna asteapta.” Al.Vlahuta

Puterea iertarii

Avertisment: A nu stii sa ierti poate sa dauneze serios sanatatii! Poate sa distruga relatiile cu ceilalti. Iertarea poate sa vindece o relatie deteriorata.

Am descoperit ca suntem mintiti. Ce facem acum? Unii dintre noi devenim frustrati, prudenti, atenti, poate exagerat de atenti, vigilenti in relatiile cu ceilalti. Uneori este cazul sa fim asa, alteori nu. Si totusi, sa ne raportam la situatia in care un apropiat ne minte.

Dupa ce am inteles contextul in care a aparut minciuna, putem hotari sa iertam sau sa nu iertam. Majoritatea oamenilor prefera varianta a doua, desi se pare ca aceasta varianta nu e intotdeauna cea indicata, declansand alte procese secundare.

Sa ne gandim insa la prima varianta – iertarea.

Daca nu iertam, trecutul ne va afecta iar si iar, influentandu-ne sanatatea. Intrucat mintea si corpul nostru nu functioneaza separat, intre ele exista un continuum – mintea este esenta interioara a corpului, iar corpul este invelisul exterior al mintii, nu putem separa componeta fizica de cea psihica, fiinta este psihosomatica, corpul si mintea functioneaza impreuna, astfel incat anxietatea generata de amintirea unor evenimente neplacute din trecut, in care am fost implicati de persoane pe care inca nu le-am iertat, pot genera simptome si in minte si in corp.

Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertam este ca nu suntem invatai sa facem aceasta si apoi nici nu dorim sa iertam. Refuzul de a ierta poate exista in noi pentru ca persoanele de ingrijire pe care le-am avut, familia, nu ne-au invatat sa iertam, ba chiar ne-au invatat ca daca nu iertam suntem superiori din punct de vedere moral fata de celelalte persoane.

Si totusi… inversunarea si ostilitatea din interior se raspandesc repede ca si cancerul. Ne fac sa acuzam rapid si sa fim usor iritabili. In noi se dezvolta „complexul de martir”. Incepem sa ne plangem singuri de mila. Iar in scurt timp incepem sa ne simtim bine in starea aceasta.

Amintirea unui asemenea incident (minciuna) neplacut poate deveni periculoasa pentru corp, putand afecta activitatea inimii. Sentimentele negative sunt legate de cresterea tensiunii arteriale, boli coronariene si sunt susceptibile de declansarea altor boli
Sentimentele negative pe care le dezvoltam in diverse situatii de viata ne impiedica sa mergem mai departe, ne fac sa ne ancoram in trecut, fiind un semnal ca nu am avut capacitatea sa iertam. Din punct de vedere spiritual, daca nu putem ierta, nu putem iubi. Daca nu avem capacitatea de a iubi, nu avem cum sa inaintam in viata, putem doar sa avem masti si o „zona de confort”.

Puncte de vedere gresite referitoare la iertare:

- iertarea inseamna ca te lasi invadat de eul celui care te-a mintit (de fapt prin iertare eliberezi durerea si sentimentele negative);

- daca ierti, te agati de cei care te-au mintit (de fapt prin iertare ne eliberam de chinul gandurilor negative);

- iertarea presupune un singur pas (nu, iertarea este un proces care de cele mai multe ori ia timp; initial experimentam furie, tristete, resentimente; apoi incercam sa gasim sensul celor intamplate, sa gasim motive, sa gasim vinovati; apoi ne dam seama ca din experienta minciunii trebuie sa invatam si o lectie, care a fost „anexata” experientei, apoi incepem sa ne vedem poate chiar pe noi insine cu alti ochi, ajungem sa gasim noi semnificatii ale rolului pe care, poate, chiar noi l-am jucat in acea minciuna, fara sa ne dam seama);

- cel care iarta e slab (din contra, cel care iarta isi manifesta puterea de a alege; a spune „nu pot ierta” inseamna ca il lasam pe cel care ne minte sa ne controleze in continuare viata, fara sa ne dam seama; dar cel care nu poate sa ierte se lasa inca dominat de orgoliu);
Intrucat iertarea e un proces complex si de durata, caruia fiecare ii aloca in maniera personala timp si spatiu interior, e bine sa incepem prin a ierta si a vindeca rani mai mici, si apoi sa incercam sa vindecam ranile mai mari.